Death Stranding a fost un joc care mi-a adus aminte de filmele Tenet și Cloud Atlas. Nu pentru că ar exista vreo asemănare, ci pentru că toate m-au făcut, la final, să caut pe net explicații ca să înțeleg ce naiba am văzut.

Nu m-a atras la început, în 2019, când a fost lansat. Pe de-o parte, nu sunt fan Hideo Kojima (nu neg că e un incredibil creator de jocuri, doar că nu sunt eu compatibil cu poveștile lui). Pe de altă parte, din trailere părea destul de boring, așa că l-am sărit fără să stau pe gânduri. Dar când s-a lansat versiunea Director’s Cut, un prieten mi l-a recomandat și mi-a povestit despre componenta de social gaming, de care habar n-aveam.

Și m-a prins, încet-încet. E un joc care cere (foarte) multă răbdare, mai ales în primele 5-6 ore, când te trezești aruncat într-un univers din care nu știi nimic. Dar, după ce-am trecut de orele alea, m-a prins.

Pe scurt, acțiunea are loc într-o Americă apocaliptică, în care un eveniment numit „Death Stranding” a adus pe lume niște făpturi monstruoase numite BT’s (Beached Things), care vin de pe o plajă (The Beach), o zonă care face trecerea dintre viață și moarte. BTs sunt invizibili, cauzează explozii care distrug orașe întregi, provoacă o ploaie (Timefall) care îmbătrânește rapid orice atinge și, în general, fac rău și distrug omenirea. Omenirea s-a retras în colonii subterane, numite Knot Cities. Legătura între Knot Cities e făcută de compania Bridges, a cărei curieri se luptă cu BTs, dar și cu bandiți și teroriști, ca să livreze bunuri între orașe. De asemenea, Bridges guvernează ceea ce se numește UCA – United Cities of America. Rolul personajului principal, Sam Porter Bridges, e să recreeze o rețea wireless între orașe, numită Chiral Network.

(sumarul ăsta e foarte, foarte sumar – jocul e mult mai complex decât pare din ce-am scris)

Death Stranding – ce mi-a plăcut

• Trec rapid peste grafica excelentă și integrarea cu controllerele de PS5 (în Returnal simți ploaia în controller, în DS simți fiecare pas pe care-l face personajul, stângul-dreptul-stângul-dreptul, când merge pe teren accidentat sau pe zăpadă). Și peste lista de actori care fac DS să fie o experiență excelentă: Norman Reedus (The Walking Dead, The Boondok Saints), Mads Mikkelsen (Casino Royale, Hannibal – serialul, Rogue One), Léa Seydoux (Inglorious Basterds, Spectre, No Time to Die) sau Guillermo del Toro (regizor și scenarist la o mulțime de filme, între care The Shape of Water, cu care a luat 2 premii Oscar)
• Mi-a plăcut mult componenta de social gaming, de care nu știam nimic, cum ziceam (e plin internetul de articole pe subiect, dar cum nu m-a interesat la vremea lui, nu am citit nimic). Sunt o mulțime de structuri în joc (scări, drumuri, poduri and so on) pe care le construiești în colaborare cu alți jucători. Tu pui niște materiale, alții pun și ei materiale și la final le puteți folosi cu toții, chiar dacă practic nu vă întâlniți cu ei pe hartă. Sau poți să livrezi pachetele lor, pe care le-au pierdut pe traseu sau pe care le-au lăsat în diverse centre de livrare. Poți să le dai like-uri la construcții sau la orice altă chestie care te ajută. Există o listă care-ți arată cu ce alți jucători ai interacționat, câte like-uri ai primit de la ei etc.
• Apoi, m-a prins povestea. E un SF foarte complicat, dar m-a prins în cele din urmă, i-am tot dat înainte să aflu ce e la originea cataclismului care a lovit planeta și cum anume se încheie totul. E o viziune asupra vieții/morții și asupra evoluției planetei pe care am găsit-o foarte interesantă.
• Componenta de gaming e foarte complexă. Trebuie să fii mereu atent câte pachete cari, ca să ai loc și de arme, și de scule / unelte pe care le folosești. Cu cât cari mai mult, cu atât cari mai greu și te dezechilibrezi mai ușor, fiecare detaliu contează, o pietricică pe un povârniș te poate face să aluneci, să te rănești și să pierzi pachete.

Dar cel mai tare mi-au plăcut surprizele cu care m-am întâlnit în joc. Din nou, e plin internetul de articole cu ele, dar eu nu le-am știut. O să mă opresc la trei dintre ele.

Unu – M-am întâlnit cu un Tallneck din Horizon Zero Dawn.

Doi – unul dintre oamenii la care am livrat pachete este Conan O’Brien

Trei – cea mai mare surpriză a fost să găsesc legături cu Cyberpunk (un joc care, în ciuda părerii generale că e foarte prost, mie mi-a plăcut foarte mult). La un moment dat găsești niște mesaje/misiuni de la un personaj misterios, J, care trăiește în rețea, nu fizic – și care se dovedește a fi Jackie Welles din Cyberpunk. Dacă faci misiunile lui, primești ochelarii și mâna metalică a lui Johnny Silverhand, implanturile faciale ale lui V și altele.

Dincolo de asta, are niște mici secrete simpatice. Vă zic doar asta – când sunteți în camera privată, faceți poze cu photo mode la oglinda de la chiuvetă. Sau faceți zoom pe fața lui Sam de mai multe ori.

Death Stranding – ce nu mi-a plăcut

• Așa cum am zis, e un joc la care-ți trebuie multă răbdare. E foarte lent, cu un sistem de combat destul de dubios. Dar dacă reușești să treci de primele 4-5 ore, sunt șanse să-ți placă.
• Nu mi-au plăcut zecile de cinematics care se repetă de sute de ori, nu cred să mai fie vreun joc în care să fi dat skip atât de repede. De fiecare dată când livrezi un pachet, când te duci în camera ta privată, când faci duș, când orice – aceleași micro-scene repetate la infinit.
• Sunt foarte multe momente când un personaj repetă ce-a spus adineauri alt personaj – ceea ce mi se pare o pierdere de timp.
• E un joc în care mergi tare mult pe jos, sistemul de fast travel apare târziu și e util doar dacă vrei să faci diverse side-missions, în povestea principală nu prea ajută cu nimic.
• Și sunt misiuni complet stupide. E o misiune secundară în care un nene îți cere să-i duci pizza, de mai multe ori. Nene, e apocalipsă, suntem în pericol de exterminare completă, ne atacă fantomele și teroriștii și tu vrei pizza? DE DOUĂ ORI?! Apoi, e o misiune principală care te trimite de unde ești (locul 0) într-o loc destul de îndepărtat pe hartă (locul 1). Acolo ești trimis la punctul de unde ai plecat (locul 0), numai ca să revii din nou la locul 1. Și mersul e complicat și plin de pericole.

Dar una peste alta, DS este – cel puțin pentru mine – un joc cu totul aparte. O experiență bogată și fascinantă pe care nu-mi pare rău că am dus-o la capăt.

Chiar dacă mi-a luat ceva vreme. 

Jocul e disponibil pentru PS4 și PS5 și costă 239 de lei.