Acum o săptămână (aproape) a fost lansată continuarea jocului A Plague Tale: Innocence, și anume A Plague Tale: Requiem.

Concluzia mea, la finalul celor aproximativ 21-22 de de ore, este asta: dacă ați jucat primul joc și v-a plăcut, aproape sigur ăsta o să vă placă mai mult. Dacă l-ați jucat și nu v-a plăcut, e posibil să nu vă placă nici ăsta.
Iar dacă nu l-ați jucat pe primul, poate merită să dați o șansă seriei. Dar asta dacă numai dacă nu suferiți de musofobie (frică de șoareci și șobolani). Caz în care categoric nu vă recomand, că sunt efectiv miliarde de șobolani nervoși în jocul ăsta. Ca fapt divers, Asobo Studio a anunțat acum o vreme că, dacă în primul joc putea randa maxim 5.000 de șobolani care apăreau în același moment pe ecran, în Requiem – care e numai pentru PS5 – au putut randa 300.00. De șobolani. Deodată. Grr!

Povestea

În principiu, Requiem e cam ce ar trebui să fie orice sequel al unui joc: o continuare a poveștii, similară în linii mari, dar mai mare și mai evoluată din absolut orice punct de vedere. Am să readuc aminte că povestea are loc în universul secolului 14, bântuit de ciumă răspândită de șobolani. Avem un băiat, Hugo, care are în sânge ceva numit Macula care-i crează o legătură cu șobolanii. Oameni puternici din diverse ordine secrete, inclusiv Inchiziția sau un ordin al Alchimiștilor, vor să profite sau să se implice, dar băiatul e apărat de sora lui, Amicia. Fără spoilere, în al doilea joc Amicia și Hugo caută un leac pentru a scăpa de această Macula și ajung în cele din urmă într-o insulă care-i tot apare lui Hugo în vis și unde, crede el, se află leacul. După o mulțime de aventuri, alături de personaje vechi sau noi, ajung în acea insulă, care însă e plină de surprize.

Diferențele față de primul joc sunt foarte mari în ceea ce privește grafica, dar mai ales în ceea ce privește ce pot face personajele. Amicia are o mulțime de skill-uri noi, are arme noi, are trick-uri alchimice noi – în principiu, face față mult mai bine situațiilor grele, inclusiv luptelor cu diverși vrăjmași.  Personajele care apar în noul joc au și ele abilitățile lor, pe care Amicia trebuie să le folosească în diverse momente.

Mi-a plăcut atenția la mici detalii. Un exemplu este ăsta de mai jos – tamburul ăla ridică o ancoră, iar pe punte se văd zgârieturile care arată că a mai fost folosit. Dar mai sunt, detalii legate de ținute, de localități, de discuții.

O mare diferență e asta – dacă în primul joc te zărea un soldat, efectiv era game over, trebuia să reîncepi de la cel mai recent checkpoint. În Requiem, nu mai e așa: dacă ești spotted, poți foarte bine să te ridici, să fugi și să te ascunzi din nou, sau poți încerca să te lupți cu soldații (pe unii îi bați ușor, cu praștia, pe alții mult mai greu, dacă au armuri și coifuri).

Abonează-te la newsletter-ul PS Play. Vine la tine în fiecare joi cu informații noi din universul PlayStation.

O calitate a jocului e că nu are aproape deloc elemente repetitive. Inclusiv puzzle-urile sunt provocatoare tot timpul – și prin puzzle mă refer la faptul că, deseori, Amicia și Hugo (și alte personaje)  trebuie să treacă prin suprafețe mari acoperite cu șobolani, fiind protejați de diverse surse de lumină (făclii, torțe, bălți cu gudron etc) – iar Alicia trebuie mereu să găsească traseul optim. Pentru că dacă ajungi între șobolani fără lumină în jurul tău, mori în aproximativ 1 secundă.

Per total, povestea mi s-a părut oarecum interesantă – cel puțin cât să mă țină până la final, ca să văd cum se încheie. Chiar dacă anumite părți din ea mi s-au părut în plus, sau nu complet legate cu firul epic.

Și combatul are farmec, ajutat mult de tehnologia din controllerele DualSense, că altfel simți cum îi pocnește capul unui inamic, când îl ataci praștia, și altfel simți cum pleacă săgeata din arbaletă.

Ce nu am înțeles foarte bine e sistemul de evoluție – Amicia are niște atribute, dar nu le poți aranja, ca în alte jocuri, ci efectiv se dezvoltă ele singure, în funcție de stilul de joc (stealth versus fight) pe care-l alegi.

So much drama

Sunt și lucruri care nu mi-au plăcut – și  aici intrăm într-o zonă personală, pentru că ce nu mi-a plăcut mie se poate foarte bine altora să le placă.

Ca și în primul joc, dialogurile mi-au părut nenaturale, forțate și pline de patetism, inutil în anumite momente. Și replicile cele mai simple, în contexte neutre, sunt pline de înflăcărare și de dedicare. Dar și mai tare mi-au displăcut personajele. Hugo cel mai alintat copil din lumea jocurilor, Amicia este exagerat de protectivă și dramatică. Fiecare replică a ei, până spre final, e un strigăt, o durere, un plânset – și, cumva, reușește să facă asta și în momentele vesele, de joacă, de exemplu.

În tot jocul apare un singur adult aparent responsabil, restul par absolut sociopați, mânați în luptă de cele mai dubioase motive.

Per total, pentru mine a fost mult prea multă dramă în personaje, într-o poveste care oricum e destul de tristă. N-a intrat în vreun top al jocurilor preferate, a intrat în schimb pe lista (destul de restrânsă) a jocurilor pe care nu simt nevoia să le mai joc vreodată. Deși la final m-a bătut un gând, pentru că are NewGame+. Dar nu.

Pe altă parte, finalul lasă loc unei continuări – și, dacă chiar o să apară peste câțiva ani, poate că am să fiu curios să văd cum merge mai departe povestea. Dar aproape sigur nu voi lua al treilea joc în prima zi sau la preț întreg, ci îl voi aștepta la o campanie de reduceri sau la abonamentul PS PLus.

Ceea ce vă și recomand, de altfel, pentru Requiem – merită să-l jucați, dar poate e mai bine să așteptați o reducere.

Protips

• După ce curg creditele de final, mai urmează un capitol. Apoi iar credite și încă o scenă scurtă.
• Se găsesc destul de ușor resurse alchimice. Mai greu se găsesc piese (pentru upgrade-uri) și cuțite. Așadar, la upgrade-uri mergi prima oară pe recycle tool, care te ajută apoi să obții mai multe piese. Iar cuțitele, pe cât se poate, ține-le pentru cufere speciale, nu pentru vrăjmași (ele se găsesc mai greu)
• În cele mai multe situații, e mai ușor să mergi pe stealth decât pe action.
• Al treilea nive de upgrade de la Instruments e cel după care nu mai ai nevoie de tools pentru upgrade-uri. Din punctul meu de vedere, nu merită – tools se găsesc relativ ușor, e mai util să faci upgrade maxim la gear sau la alchemy.